in medias res

Familia Costea

31

poză cu Moșu'

miercuri, iulie 15

De câțiva ani mă "lupt" cu întreținerea părului destul de lung, pentru că mai toată copilăria am fost tunsă băiețește (până pe la vreo 19 ani) și am râvnit după un păr lung ca al prințeselor din povești. Dar, cumva, niciodată nu am avut răbdare să-l las să crească. Am experimentat multe branduri de șampoane, de balsamuri, măști de păr, culori, pe părul meu, și m-am potolit la anumite ritualuri, cu care sunt relativ mulțumită.
Cele care citiți problemele pe care le-am întâlnit eu în anii de când am părul lung (cam 5), poate vă identificați în frustrări :). Așadar iată-le. 
1. Întotdeauna, când cauți ceva să-ti prinzi părul, nu găsești, deși ai cumpărat tone de elastice, clame și bentițe
2. Când ieși în oraș, nu poți să ai și geantă de umăr și să ai și părul desfăcut, pentru că de fiecare dată când îți pui geanta de umăr, dacă uiți să dai din coamă, pui geanta pe păr și te păruiești singură de câte ori întorci capul în direcția opusă umărului pe care ai geanta.
3. Când cumperi vopsea de păr, întotdeauna cumperi câte două cutii.
4. Când trebuie să ieși undeva și trebuie să-ți speli și părul, trebuie să aloci o oră doar pentru asta din timpul de pregătire.
5. Uscatul la păr nu este așa... lejerescu. Trebuie să ai loțiune de protecție a părului la temperaturi înalte, ulei de păr spray de volum, perie potrivită sau bigudiuri pregătite.
6. Când te speli pe păr ai obligatoriu două sticle: una cu șampon și una cu balsam sau mască de păr.
7. Când intri în mașină și ai părul desfăcut, trebuie să ai grijă să nu-ți prinzi părul la portieră sau în geam, când îl închizi.
8. Dacă ai copii sau lucrezi, socializezi des cu copiii, nici nu visezi să apari cu părul nestrâns în prezența lor.
9. În general, în casă, nu stai cu părul neprins, pentru că nu suporți tu sau soțul să găsiți fire lungi peste tot prin casă.
10. Când dormi, dacă nu dormi singură, musai îți prinzi părul ca să nu-ți sufoci partenerul. De fapt mai tot timpul stai cu părul prins, în afară de momentele în care faci selfie-uri sau ieși în oraș la o sindrofie.
11. Vrei câteodată să renunți și să ai părul scurt, dar apoi îți dai seama câte accesorii de păr lung ai și te doare sufletul.
12. Când întâlnești o altă tipă cu părul lung, inevitabil îți compari părul cu al ei. Lungime, culoare, textură etc.
13. Când mergi la stilist să-ți tai vârfurile, mergi cu inima strânsă și calculezi cu câte luni te-a dat înapoi scurtarea părului.
14. Nu porți cercei lungi și păr desfăcut în același timp, pentru că se încâlcesc.
15. Când e umezeală și tu doar ce ți-ai îndreptat părul, pur și simplu nu ieși din casă. E regulă.
16. Dacă te trage cineva de păr din greșeală te isterizezi de parcă te-a înjurat de mamă. În sufletul tău, că public doar arunci o privire plină de ură și zici "nu-i nimic, se-ntâmplă"
17. De la calitatea șamponului și a balsamului pur și simplu nu faci rabat, oricât de strâmtorată ești cu banii. Mănânci mai puțină carne sau nu mai ieși un weekend, dar nu tai din bugetul pentru păr.
18. Lipgloss lipicios și păr desfăcut? Trebuie că glumești. Întotdeauna ruj uscat.
19. Durerea pe care o ai când îți prinzi părul în fermoarul hainelor...

sâmbătă, aprilie 18



 

Povestitoarea este Cristina Maria Gheorghiu, o doamnă/domnișoară pe care nu o am în listă. Am luat cuvânt cu cuvânt întâmplarea din comment-urile la un status pe tema aceasta pentru că sunt de părere că o astfel de poveste merită mai multă vizibilitate în online decât un comment la un status pe facebook.

"Turda, prin decembrie. Un copil cere de mancare. Nu aveam nimic de haleala la mine, i-am dat totusi, 1 leu. Prietena mea, doi. Si nu stiu cum intorc privirea, dupa cateva minute, vad copilasul langa o mama cu fusta lunga si creata, care mai avea unul mic in brate. Plina de furie, ma duc dupa ei, sa le zic eu vreo doua...Ii prind, fix cand intrasera intr-o macelarie, am intrat dupa ei. Si o aud pe mama: "de trei lei untura, va rog!"
...
Eu si prietena mea ne-am oferit sa ii cumparam doamnei ceva din macelarie, ca venea Craciunul si am intrebat-o ce vrea? I-am zis: carnati, carnita, din fiecare cate ceva? A raspuns ca nu, ca daca vreau, sa ii iau o galeata de untura. Era promotie, 15 lei o galeata de 4kg. Am repetat ca sa ii iau si ceva carne, carnati. Si a zis NU. Ca prind copiii gustul de mancare buna si ea nu mai are de unde sa le dea, daca vor cere apoi."

miercuri, aprilie 8


*pentru varianta audio puteți accesa acest link.


Lorena Lupu spunea într-un comentariu la ea pe pagină, cuiva care s-a declarat dezamăgit de felul cum a abordat ea o anumită problemă, următorul lucru:

"Eu nu amăgesc pe nimeni, prin urmare, nu-mi asum nici o responsabilitate pe dezamăgiri."

Și m-a făcut să mă gândesc, de m-o trosnit un moment de revelație. Nu avem niciun drept să reproșăm celor care ne năruiesc așteptările, faptul că ... ne-au dezamăgit.  Așteptări pe care ei nu ni le-au promis, ci ni le-am închipuit noi înșine.
Actul dezamăgirii în sine este unul strict personal, raportat la imaginea pe care ne-o formăm noi în minte despre o anumită persoană, punând piesă cu piesă "argumente" subiective, care ne plac nouă și ignorându-le total pe cele cu care nu suntem de acord, ajungând să ridicăm admiratul (n.r. persoana admirată) pe piedestal. Admiratul (sau poarte doar respectatul) în cauză ajunge, atunci, să nu fie altceva decât o proiecție a speranțelor noastre. Problema este că la un  moment dat acesta trebuie să se dea jos de pe piedestal și să se ducă la toaletă, să se spele pe dinți, să facă cumpărături, să își câștige existența, să se îmbete, să aibă momente de imbecilitate... știți voi, chestii d-astea pe care le facem cu toții în viața de zi cu zi.

Totu-i bine și frumos până în momentul când încercăm să inoculăm sentimentul de vinovăție, sau de datorie de a se mula după proiecția noastră, persoanei respective. Și, bineînțeles că nimeni nu vrea să-i dezamăgească pe cei din jur, nu-i așa? Numai că, la un moment dat, ne simțim sufocați de sentimentul acesta de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, de a nu le susține proiecțiile și ajungem noi să fim afectați. Intrăm în depresii, ne decupăm venele pe lung, scriem poezii și cântece de jale și totul pentru ce? Că nu am reușit să ajungem ce așteptau cei din jur să devenim? că nu au devenit ei ce așteptam noi? Hai să nu-i mai sufocăm pe cei din jur cu "așa trebuie"-le nostru, m?
Dezamăgirile nu sunt altceva decât consecința încercării minții noastre de a ne ajusta propriile-ne așteptări cu realitatea. Nu mai bine învățăm să ne iubim pe noi înșine cu bune și cu rele? Să ne acceptăm ca oameni? Nu trebuie să-i înțelegi pe cei din jur. Nu trebuie să-i iubești. Nu trebuie nici măcar să fii de acord cu ei. Dar bunul simț, zic eu, dictează să nu proiectezi asupra nimănui propriile tale așteptări. Abia când am reuși lucrul ăsta am avea o șansă să împlinim dorința tuturor concurentelor la miss. Și anume - pacea-n lume.

joi, martie 26


Nu de puține ori am fost pusă în delicata postură de a auzi nemulțumirile (ca să fiu o delicată) unora dintre prietenii mei cu privire la ... alți prieteni. Eu înțeleg că sunteți supărați unii pe ceilalți. Empatizez cu starea voastră de spirit, dar nu pot să vă dau dreptate sau să discut și nici măcar să accept să spuneți de față cu mine în public sau în privat lucruri denigratoare despre cei care nu-s de față. Am tăiat macaroana multora cu astfel de porniri și o voi tăia în continuare, pentru că nu mi se pare corect. Dacă aveți nemulțumiri turnați-le direct destinatarului, fraților, nu mie. Nu realizați în ce postură incomodă mă puneți?
Nu este treaba voastră să judecați motivele pentru care sunt eu prietenă sau nu cu anumite persoane, cum nu este treaba acelor persoane să judece de ce sunt prietenă cu voi. Fiecare își asumă ce spune și ce face, eu pot să fiu apropiată vouă din motive personale, conjuncturale sau pot chiar să nu fiu deloc, dar sunteți în lista mea și mi se pare corect să nu vă discut atunci când nu sunteți prezenți sau când nu mi-o cereți personal.
Extrapolând, nu am discutat/bârfit cu nimeni nici măcar despre persoanele cu care am decis să nu mai fiu prietenă. Așa mi s-a părut normal. E problema mea și a celeilalte persoane de ce nu mai avem glume împreună. Nu ar fi corect din partea mea să încep să discut conjuncturi, nemulțumiri personale subiective anulând persoana respectivă și tot bunul din ea.
Așa că, vă rog respectuos, nu mai criticați alte persoane la mine pe wall și nici măcar în privat. Criticați-le în față sau abțineți-vă.
Mulțumesc pentru atenție.

miercuri, noiembrie 19

Mă surprind de multe ori stând și întrebându-mă de ce se străduiesc ceilalți atât până peste poate să se facă plăcuți? Sunt unii care se străduie să facă asta chiar și cu de-a sila. Să-ți bage pe gât perfecțiunea și frumusețea lor omenească, dăruirea lor față de ceilalți și sacrificiile lor umane ca să-i placem și să-i mângâiem cu complimente-n piața publică să le spargă fierea de încântare.
Este o cursă contra cronometru gen care strânge mai multe comment-uri și like-uri, care e mai iubit virtual și care stârnește mai multe oftaturi ceva de speriat.
De ce ne străduim atât de mult să ne placă cei din jur?
Eu am renunțat la sportul ăsta și parcă simt așa că mi se pune pe șolduri și-n zone mai pufoase puțină mulțumire de sine. Am încetat să-i mulțumesc pe cei din jur și m-am întors cu fața către mine, încercând să satisfac un singur client - sinele meu. Nu mi-a plăcut de mine în momentele în care mă lăsam târâtă în certuri, în drame, în nemulțumirile celor din jur. Nu mi-a plăcut de mine nervoasă și irascibilă și cu atât mai mult nu mi-a plăcut de mine atunci când îi judecam pe cei din jur pentru alegerile lor, care nu corespundeau cu versiunea mea de plauzibil și corectitudine. Așa că am încetat să fac asta. Unii zic că m-am blazat prea mult, că nu îmi mai pasă, că e o reacție puerilă. Dar știți ce? Mie mi-e bine cu mine așa. Și asta e tot ce contează. Clientul numărul 1 este mulțumit și el ține toată "firma".
Și faci un pas în spate, ieși din conflict, și începi să zâmbești amar. Ce-ți rămâne? Ridicolul situației în care se pun alții de bună voie, singuri. Drama inutilă pe care ei și-o crează pentru a-și băga sub covor propriile angoase. Nu știu eu care sunt alea. Sunt un om prost, fără carte într-ale psihologiei. Fiecare cu ale lui. Am zis că nu mă mai bag.
Mie mi-e suficient că în jurul meu este zâmbet - pe fața copilului meu, pe fața soțului meu. Asta este fericirea pentru mine.
Când îmi rămâne timp încerc să ofer pe cât posibil înapoi celor cu care discut din râsul meu creat cu atâta strădanie. Unii îl luați și îl transformați la rândul vostru în râsete proprii. Alții vă indignați și spuneți că sunt ipocrită sau penibilă. Să fie! Am fost penibilă de atâtea ori că m-am imunizat.
Așadar convertesc încruntături în zâmbete și atât. Restul credințelor mele, deși sunt publice, nu le impun nimănui. Le justific dacă sunteți curioși, dar nu vă așteptați să încerc să vă conving.

*întrebarea din titlu este sarcastică, dacă nu v-ați dat seama

Un produs Blogger.